Zborul...

Mica buburuza se trezi intr-o dimineata cu aripile inghetate, uitase cum sa zboare. Afara soarele stralucea, in sfarsit, dupa cateva saptamani de nori si ploaie, dar in sufletul micii buburuze era mai trist ca oricand: isi pierduse cel mai de pret lucru - capacitatea de a zbura. Era atat de obisnuita cu ce avea, incat nu stia ce mult insemna pentru ea sa zboare, pana cand a pierdut acest dar pretios. Acum nu mai putea vedea lumea de sus, putea doar sa se plimbe, sa se catere, si sa ajunga doar atat de sus cat o purtau piciorusele pe inaltimea florilor. In fiecare zi incerca o floare noua, mai inalta decat cea dinainte, dar tot nu era multumita. Nimic nu se compara cu zborul. Timp de mai multe saptamani, buburuza a incercat sa compenseze incapacitatea de a zbura prin lungi plimbari, prin explorarea unor locuri inalte, dar tristetea din sufletul ei se accentua. Privea spre cer, si vedea alte buburuze, care zburau, erau fericite, se jucau. Mica buburuza se bucura pentru ele, dar in acelasi timp singuratatea si durerea o copleseau.
Intr-o zi a observat o floare foarte inalta, care parea imposibil de urcat. Gandul acestei provocari a tulburat-o mai multe zile, pana cand s-a hotarat sa incerce. Dupa dezamagirile din ultimele saptamani, avea nevoie sa-si depaseasca aceasta limita. In dimineata aceea, era frig, batea vantul si era innorat. Celelalte insecte stateau in casa, se refugiau, dar ea trebuia sa mearga, trebuia sa faca asta. A ajuns la floare, s-a uitat in sus, a inspirat adanc si a inceput sa urce. A urcat timp de mai multe ore, dar simtea ca nu face progrese. Timpul trecea acum atat de greu... ii parea ca urca de mai multe zile, si ca va mai avea de urcat inca multe altele. La apus, s-a oprit pe o frunza si a privit in jur. Lumina rosie a soarelui razbatea printre nori si dadea vaii o atmosfera de poveste. Buburuza, fermecata de minunea ce se intindea in fata ei, prinse curajul si puterea necesare pentru a-si continua drumul. Pe cand a ajuns in varf, valea era total intunecata, tot ce se vedea erau cativa licurici rataciti. Dintr-o data, se starni un vant care imprastie norii, si lasa lumina curata a lunii sa purifice atmosfera. Un nou gand se nascu in mica buburuza: sa sara de pe floare. Ratiunea ii spunea ca daca face asta va muri, dar vantul ii soptea in ureche sa o faca. Buburuza s-a apropiat de margine, si s-a lasta in cadere. Atunci, vantul i-a intrat sub aripi, i le-a desfacut, si a purtat-o peste valea care acum stralucea. Plutind pe vant, ea a simtit ca a renascut... in acea seara, mica buburuza a invatat sa zboare din nou.