Superficialul cotidian

Ma integrez in banal. Ma las formata de lumea superficiala care dicteaza viata tuturor oamenilor. Daca imi iau fusta in carouri si bluza in dungi, sunt neasortata; daca imi iau o rochita sexy si tenisi, nu se potrivesc stilurile; daca ma imbrac mai sport si ma maimutaresc, sunt copila; daca nu ma machiez si nu ma coafez sunt nearanjata; daca imi las parul sa creasca pe picioare, sunt neingrijita; daca ma asez pe o bordura in centru si citesc, sunt o ciudata; daca cred in dragoste, loialitate si sinceritate, sunt naiva; daca plang la un film, sunt sensibila; daca ma supar cand sunt jignita, chiar si in gluma, sunt prea suparacioasa... daca sunt eu, sunt complicata, ciudata si greu de suportat. Lumea prefera banalul, superficialul, nepasarea, corpurile perfecte si frumos textilate dupa ultima moda, integrate in societate, adaptate la gusturile si preferintele societatii. Indrazneste sa iesi din tipare si vei fi proscris si aratat cu degetul...

Picaturi de emotie

Hoinarim prin viata in cautarea fericirii, sau a implinirii profesionale... de cele mai multe ori, ceea ce cautam fuge de noi, si alergam o viata intreaga dupa implinirea unei iluzii de perfectiune, perfectiune pe care nu o vom atinge niciodata... asteptam persoana perfecta, jobul ideal, ne chinuim in asteptarea si lupta pentru obtinerea acestora, incat uitam sa ne bucuram de fiecare pas pe care il facem pe acest drum, de fiecare mica realizare care ne duce mai aproape de mult dorita perfectiune... uitam sa savuram fiecare picat ura de emotie pe care ne-o ofera viata, de fiecare sarut pe care ni-l fura cei care trec prin viata noastra, de fiecare bucatica de ciocolata pe care o infulecam desi ni se mai pun 2 cm pe solduri, de fiecare raza de soare care ne mangaie pe pleoape atunci cand ne trezim...

Toti cunoastem expresia "stop and smell the roses", dar rareori chiar ne oprim sa ne bucuram de micile bucurii pe care ni le ofera viata... cand te-ai oprit ultima data din vartejul de ganduri si probleme care te bantuie, ca sa te lasi impresionat de un detaliu mic si aparent nesemnificativ?

Ultimele cuvinte

Ma sufoc... simt cum fiinta ta egoista imi ia si ultima picatura de aer, imi rapeste fiecare clipa de fericire si fiecare moment frumos... ai vrut sa ma tii strans la pieptul tau si ai inceput sa ma sufoci... ai crezut ca sunt o fiinta slaba din care sa te hranesti dar am aflat ca am aripi si m-am eliberat... ai fost visele mele cele mai dulci dar ai devenit cosmarurile mele cele mai urate... vorbele tale de dragoste s-au transformat in reprosuri si amenintari... ma scufunzi in nepasare, ma arunci in abisuri de indiferenta... incerci sa faci pe victima, dar esti doar o alta fiinta egoista care incearca sa isi construiasca fericirea pe suferinta altora... esti doar victima propriului tau egoism... victima propriei tale rautati... esti doar tu

"m-ai otravit, m-ai sufocat si m-ai tinut captiva, am evadat, m-am vindecat, azi imi provoci doar mila!"

Inutil... sau nu?

Lumea imi zicea ca pierd vremea uitandu-ma la seriale, ca ar trebui sa fac ceva mai constructiv intre timp... nu e chiar atat de inutil sa fac asta, pot invata lucruri interesante... de exemplu, intr-unul din seriale cineva zicea ca "there's always a way... when things look like there's no way, there is a way... to do the impossible, to survive the unsurvivable, there's always a way... if you become frightened, instead become inspired!"... asa ca, atunci cand ai impresia ca te afli intr-o situatie imposibila, ca nu exista cale de scapare, fa un pas inapoi, ia o gura de aer si cauta solutia, pentru ca oricat de imposibil ar parea, ea se afla undeva in tine...

Oamenii si obiceiurile lor

Oamenii sunt egoisti... pentru ei doar ei exista... nu le pasa de tine... cel mai important e ca ei sa fie fericiti cu orice pret, chiar daca asta te distruge pe tine, chiar daca pe tine te lasa in voia sortii... ei zic ca vor sa fii fericit, dar de fapt vor asta atata timp cat se intampla in timp ce se fac pe ei fericiti, dar daca asta o ia pe alta cale (chiar daca prin fericirea ta nu se fac pe ei nefericiti, doar nu e 100% pentru ei) nu mai misca un deget pentru bunastarea ta... din contra, te fac nefericit si nici macar nu le pasa... dar e ok, pentru ca sunt oameni... dar cand sunt oamenii tai, atunci doare, doare tare... pentru ca ei sunt oamenii tai si ar trebui sa se ocupe de tine... toti iti spun ca le pasa de tine, ca te sprijina, ca te ajuta, ca tin la tine, dar cand e sa arate asta iti intorc spatele, ba chiar iti dau si un sut inainte sa te lase balta... nu sunt cinica, nu sunt revoltata pe viata, nu sunt emo, doar spun lucrurilor pe nume!

Bun venit toamna...

Toamna este atat de imprevizibila... doar ea stie ce imi aduce, doar ea stie ce imi rezerva... in fiecare an ma surprinde, imi aduce ceva ce nici nu imi trece prin minte... si de fiecare data un inceput, dar tot timpul aduce ceva original, ceva ce nu seamana cu anul precedent... anul acesta nu s-a lasat mai prejos, a fost la fel de imprevizibila si de originala... dar de asemenea foarte cruda... este amuzanta toamna, se joaca cu mine, imi da, imi ia, imi pune sub nas si apoi fura pe cand ma hotarasc sa pun mana sa iau... simt un frig, un frig ce imi patrunde in fiecare celula a corpului si ma ingheata, ma amorteste si mi-e teama sa nu ma transform intr-un sloi de gheata... un urias sloi de gheata... dar nu se va intampla asta, deoarece toamna, dupa un val de frig vine un val de caldura... si in cel mai rau caz, daca nu mai vine valul de cadura din toamna, dupa 4-5 luni de inghet vine primavara si ma decongeleaza... bun venit toamna, acum te simt cu adevarat...

Din nou septembrie...

Acum aproape un an cand mergeam sa-l duc pe frate-meo in Sighisoara (sa ma asigur ca pleaca si scap de el o scurta perioada :)) ) am descoperit ca imi place toamna... azi mi-am dat seama ca in scurt timp aceasta vine iar... cu frunzele aramii care transforma fiecare trotuar intr-un covor colorat, mi-am dat seama ca peste o saptamana va fi septembrie, luni... mi-am dat seama ca vine toamna si imi aduce inspiratie... asa ca, probabil ne auzim curand... intre timp, savurati piesa lui Brenciu...

Cele trei cercuri

Azi mi-am amintit o povestioara pe care am citit-o acum ceva vreme.

"Un discipol a venit foarte agitat acasa la Socrate si a inceput sa vorbeasca in felul urmator:
- Maestre, vreau sa-ti spun ca un prieten de-al tau a vorbit despre tine cu rautate...
Socrate l-a intrerupt, zicandu-i: "Stai! Ai trecut deja prin cele trei cercuri ceea ce vrei sa-mi spui?"
- Cele trei cercuri?
- Da, a raspuns Socrate. Primul este ADEVARUL. Ai cercetat cu grija daca ceea ce intentionezi sa-mi spui este adevarat din toate punctele de vedere?
- Nu... l-am auzit spunandu-le unora din apropiere.
- Dar macar prin al doilea cerc - BUNATATEA - le-ai trecut? Ceea ce vrei sa-mi zici este un lucru bun?
- Nu, de fapt nu, e chiar opusul...
- Ah! L-a intrerupt Socrate. Atunci sa trecem la cel de-al treilea cerc: Este NECESAR sa-mi povestesti toate acestea?
- Ca sa fiu sincer, nu, nu este necesar.
- Atunci - a zambit inteleptul - daca nu e adevarat, nici bun, nici necesar... sa-l lasam uitarii."

De fiecare data cand o citesc ma pune pe ganduri - merita sa ne impovaram cu tot ce auzim? Merita sa ne impovaram prietenii cu toate barfele pe care le auzim despre ei de la altii?

M-am saturat...

Nu v-ati saturat de teama? Teama de esec ne impiedica de multe ori sa facem acel lucru... " decat sa fac asta si sa nu iasa bine, mai bine o las balta...". Si partea si mai proasta e sa imi dau seama ca merita incercat, chiar daca voi esua, vor fi si momente de satisfactie, dar sa imi dau seama de asta cand e prea tarziu, dupa ce a trecut momentul si am pierdut ocazia... deoarece atunci se naste un nou "cum ar fi fost daca?..."

"Never let the fear of striking out keep you from playing the game!"

Sunt ani la mijloc

Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece
Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm,
Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm,
Minune cu ochi mari şi mână rece.

O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi,
Privirea ta asupra mea se plece,
Sub raza ei mă lasă a petrece
Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.

Tu nici nu ştii a ta apropiere
Cum inima-mi de-adânc o linişteşte,
Ca răsărirea stelei în tăcere;

Iar când te văd zâmbind copilăreşte,
Se stinge-atunci o viaţă de durere,
Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte.

                                             Mihai Eminescu

Responsabilitatea socială corporatistă: un moft cotidian sau o necesitate?

Miercuri, 12 noiembrie, începând cu ora 16.30 studenții au avut ocazia să participe la un training organizat de AIESEC Târgu Mureș, pe tema Responsabilității Sociale Corporatiste. Acest eveniment a fost o continuare a proiectului CSR Mureș ce a demarat în primăvară. În cadrul acestui proiect companiile implicate au donat organizației AIESEC hârtia de care nu mai aveau nevoie, iar cu fondurile obținute din recliclarea acesteia s-au cumpărat puieți care au fost folosiți într-o acțiune de plantare.
Ce înseamnă CSR? Ce presupune a fii responsabil social? Ce au companiile de câștigat prin investirea în acest domeniu? Răspunsul la aceste întrebări și la multe altele l-au aflat studenții de la reprezentantul companiei ”Play for life”, de la reprezentanții unor ONG-uri de mediu și nu în ultimul rând de la colegii lor implicați în organizare. La sfârșitul trainingului studenții au putut afla mai multe despre cum își desfășoară ONG-urile activitatea și cum se pot implica ei activ în proiectele lor. Mulți dintre studenți nu au rămas indiferenți la mesajul transmis, au fost încântați să participe la acest eveniment și așteaptă cu nerăbdare următoarea acțiune CSR Mureș.
După plecarea studenților a avut loc o discuție între ONG-urile prezente și reprezentații AIESEC, în care s-a dezbătut posibilitatea îmbunătățirii și dezvoltării proiectului CSR Mureș, acesta fiind încă în desfășusare. ONG-urile au adus un plus de idei pentru extinderea proiectului și s-au pus bazele unor noi colaborări.
Organizatorii evenimentului au fost mulțumiți de desfășurarea acestuia și sunt încrezători că CSR Mureș va avea un impact considerabil și că tot mai mulți oameni vor înțelege importanța reponsabilității sociale și vor ține cont de impactul lor asupra mediului și societății.

Nothing lasts for ever...

Fie suferinta, fie clipe frumoase... totul se termina... mai curand, sau mai tarziu, fiecarui lucru ii vine sfarsitul... in mod natural, sau provocat de noi, la timp sau prematur, totul se sfarseste... si fiecare sfarsit e un inceput... inceputul a ce va fi in continuare... sau inceputul a nimic... inceputul unui gol, inceputul unei absente... un inceput care tinde spre trecut, prin amintirile ce ni le ofera... prin clipele trecute... o mare peste care se va asterne candva valul uitarii... dar pana atunci, ramanem cu gustul dulce al amintirii, si cu gustul amar al pierderii...

O mare de necunoscut ne copleseste in fata unui inceput... privim cu frica spre viitor, si nu putem zari nimic concret, doar franturi de posibilitati... Nu suntem slabi daca ne e frica, suntem slabi doar daca ne lasam dominati de frica, si nu facem lucrurile de care ne temem... daca ezitam sa pasim in marea de necunoscut, bazandu-ne doar pe ceea ce vedem in prezent... fata in fata cu frica vedem cat suntem de puternici, acela e punctul in care se face diferenta intre cei slabi si cei puternici... deciziile luate in momentele critice arata de fapt cine suntem, ce suntem sub armura aparent inpenetrabila...

"When the light begins to change
I sometimes feel a little strange
A little anxious when it's dark" ("Fear of the dark" - Iron Maiden)

"M-am nascut sa fac fitze, nu sa le suport"

"Incearca sa fii un om de valoare si nu neaparat un om de succes." (Albert Einstein)

Oamenii cand gusta din succes uita...

Uita cum e sa te bucuri din lucruri simple...
Uita ca intai a existat conceptul de succes, si apoi au fost ei...
Uita ca traiesc intre oameni si vorbesc doar despre persoana lor...
Uita ca si ceilalti au participat la succesul lor si isi asuma intregul triumf...
Uita ca sunt datori sa dea si s-au obisnuit mereu sa ceara...
Uita sa respecte crezand ca reusita le da dreptul sa ii calce pe ceilalti in picioare...
Uita ca succesul e ca o gheata subtire pe care un pas gresit o poate sparge...
Uita ca viata e mai mult decat o cursa in care cel mai bun castiga si ca nu toti din jur sunt in competitie cu ei...
Uita ca infumurarea poate ucide prietenii...
Uita ca succesul se poarta in inima si ar trebui sa nu se urce la cap...
Uita sa multumeasca pentru sustinere, "reclama", aprecieri si aplauze, crezand ca e de datoria lumii sa o faca...
Uita ca succesul e doar un cuvant si ceea ce isi doresc ei sunt doar urmarile lui...
Uita de unde au pornit, cine erau, pe unde au fost si de cine s-au inconjurat...
Uita ca atunci cand fumul se spulbera, cand faima se sparge si fanii dispar raman prietenii...

Si totusi exista oameni care se bucura de succes si INCA sunt OAMENI...

Cine-i acolo?

- Cine-i acolo?
- Sunt eu... rasuna o voce din intuneric.
- Care eu?
- Eu, tu, noi, sunt aici... fac parte din subconstientul tau... am venit sa te avertizez: te pandeste o primejdie mare... daca nu te feresti, vei avea parte de multa suferinta.
- Dar, daca tu faci parte din mine, si eu nu cunosc planurile celor din jur, cum poti tu cunoaste ceva din exterior?
- Primejdia vine din interior... lovitura o vei primi de la interior...
Ce prostii vorbeste asta... cum as putea sa ma atac eu? Sa ma ranesc? E absurd...
- Nu e absurd...
- Nu am zis asta.
- Dar ai gandit-o, si eu fac parte din tine, iti cunosc gandurile, chiar si cele mai secrete secrete...
E logic ceea ce spune... Nu ii pot ascunde nimic. Bun, si cum pot evita primejdia?
- E foarte simplu... [soapte... vocea se pierde in intuneric]
- Ce ai spus? Nu te-am auzit? Repeta. Hei! Unde esti? Care e scaparea? Heeeeeiii....

Da-mi culoare...

Ma uit in jur, si oamenii sunt gri... ma uit in jur si nimeni nu zambeste... ma uit in jur si ma intreb de ce lumea merge incruntata pe strada... unde sunt toti oamenii fericiti din oras? "poate, sunt pe luna"... cred ca acolo sunt intr-adevar mai multi oameni fericiti ca in orase... de acolo, ei pot atinge stelele, pot respira iubirea pura, neatinsa se fumul de la masini... acolo ei pot asculta linistea, pot auzi intunericul, pot gusta lumina... pe luna nu trebuie sa se teama ca ajung seara acasa si nu pot dormi din cauza mirosului de tigara impregnat in parul lor, in piele...


"Orasul ne invata sa nu mai zambim, orasul ne invata mereu sa fugim"... nu mai avem rabdare sa visam, nu mai avem rabdare sa iubim, nu mai avem rabdare sa ne uitam la cer, orasul ne-a invatat sa lucram ca robotii, in birouri, sa privim doar asfaltul gri, praful de pe pantofi... gunoaiele de pe marginea strazii... uitam ca intre noi si cer nu se gaseste un permanent tavan, uitam ca inca exista copaci in oras, uitam ca sunt parcuri, oaze de liniste in nebunia orasului... uitam ca exista sate, sau chiar locuri pustii, unde putem fi doar noi cu natura, doar noi cu linistea, doar noi cu infinitul de culori si sunete...

Recunostinta, regrete, iubire...

"Din pacate, nu stiu sa le spun oamenilor pe care ii iubesc cat de mut ii iubesc. Imi ascund, dintr-o proasta pudoare, ori din timiditate, ori din mandrie rau inteleasa, ori din toate aceste motive la un loc, nevoia mea dureroasa de ei, recunostinta pentru tot ce mi-au dat, regretele pentru tot ce nu le-am dat eu. " (Octavian Paler, "Viata ca o corida")

Cred ca nici ceva ce as scrie eu nu ar putea exprima mai bine aceste lucruri... De multe ori, nu sunt capabila sa le zic celor pe care ii iubesc cat de mult tin la ei, cat de importanti sunt pentru mine, si cat de mult apreciez ceea ce fac ei pentru mine, cat de mult imi pare rau pentru lucrurile pe care nu le-am putut face pentru ei... Capacitatea mea redusa de a-mi exprima sentimentele ii poate face pe cei din jurul meu sa creada ca sunt rece, ca nu imi pasa, ca nu tin la ei... Din contra, cu cat imi sunt mai intense sentimentele pentru cineva, cu atat imi e mai greu sa mi le exprim prin cuvinte... Cand simt cuvintele ca au incarcatura mare, cand vreau sa le rostesc sa-mi exprim gandurile si afectiunea, acea incarcatura le opreste sa iasa din mine, imi pune un stavilar la gura, corzile vocale imi paralizeaza, si ramane linistea...

Iubirea...

Pentru unii iubirea inseamna a primi tot ce iti doresti... Eu cred ca e total opusul, eu cred ca iubirea inseamna a da tot ce ai mai bun, inseamna sacrificii, inseamna a renunta la unele lucruri, chiar si din cele care iti plac, pentru ca persoana iubita sa fie fericita... Multi uita asta, si confunda A IUBI cu A DORI... "a dori si a iubi nu sunt sinonime, ci antonime; a dori CERE totul, a iubi OFERA totul"... Daca mai multi oameni s-ar gandi in primul rand la persoana iubita, si nu la ei insisi, daca ar oferi in loc sa ceara, ar fi mult mai putine iubiri care mor, ar fi mult mai putina suferinta, ar fi mult mai multa fericire... "

A fost odata o fata oarba, care se ura pe sine pentru ca era oarba. Ura pe toata lumea inafara de prietenul ei. Intr-o zi fata a spus ca daca ar putea vedea lumea atunci ea s-ar marita cu prietenul ei. Intr-o zi norocoasa cineva i-a donat o pereche de ochi. Atunci ea a vazut totul, si pe prietenul ei. Acesta apoi a intrebat-o: ``Acum ca poti vedea, te mariti cu mine?`` Fata a ramas socata cand a vazut ca prietenul ei era orb, si i-a spus ``Imi pare rau, dar, nu ma pot marita cu tine, pentru ca esti orb`` Prietenul ei a plecat in lacrimi si i-a spus ``Te rog sa ai grija de ochii mei``..."

"Nu intotdeauna este un happy ending, chiar daca dragostea e mare si adevarata" (b.a.)

Si totusi, ce facem cand iubirea se termina, ce facem cand suferim din dragoste? Ne inchidem in noi, ne izolam de lume? Devenim indiferenti si reci? Evitam sa mai devenim vulnerabili fata de cei din jur?... Poate fi si asta o solutie, dar atunci, vom ramane singuri, reci, si cu un mare gol in inima... Dar inainte sa ramanem singuri, ii ranim pe toti cei cu care venim in contact, inclusiv prietenii care tineau la noi cel mai mult... Toti suferim din dragoste cel putin o data in viata... Dar nu trebuie sa ne para rau ca s-a terminat, ci sa ne bucuram ca a avut loc... Sa ne ridicam, sa fim gata sa ne lasam iubiti si sa iubim...

Prieteni....

Pentru ce avem prieteni? Doar pentru a impartasi momentele fericite? "Si daca ei sunt acolo, dar nu vorbesc decat de altii, ei sunt prieteni adevarati? Sunt acolo, dar parca doar cu fizicul. Si doare." Daca ei nu sunt acolo cand avem nevoie de ajutor, cum se pot numi ei prietenii nostri? Si prin ajutor nu inteleg doar sa ne ridice, sa ne incurajeze dupa ce am cazut si ne-am spart in bucati... Unde sunt ei cand noi cadem? De ce nu fac ei ceva sa ne ajute sa nu ne spargem?....Nu, nu de mere... E frumos sa fie acolo sa ne incurajeze, dar e suficient? In ultimele zile, saptamani, luni... am vazut cum e sa fii in ambele tabere: dezamagit si dezamagitor... am simtit pe pielea mea, sau am vazut suferinta altora... nu e placut in nici una din tabere... cel putin pentru mine... Vad tot mai des promisiuni inselate, prieteni dezamagiti, ipocrizie, nepasare, egoism, falsa prietenie... "prietenii adevarati sunt atat de rari incat, daca ai descoperit unul, inseamna ca ai gasit o adevarata comoara"... credeam ca nu e asa, ca se gasesc mai multi, ca lumea e fericita, plina de prietenii adevarate... dar nu e asa... lumea e plina de egoism, si de prietenii "de ocazie"... adica, iti sunt prieteni cand sunt toate ok, dar cand ai probleme, sau cand ai o perioada proasta si esti mai sec, mai dur, mai rece, mai rautacios... atunci, atunci iti "dau papucii", te lasa, pentru ca nu esti cum vor ei sa fii... parca prietenia insemna sa ii accepti si sa ii iubesti asa cum sunt...sau nu?

Dimineata

Trebuia sa merg azi la Toplita... si eram atat de entuziasmata... dar, au intervenit alte lucruri, si nu s-a mai intamplat... cand am aflat, am fost dezamagita... credeam ca azi va fi o zi oribila... cu zugravit si plictiseala... m-am trezit, si afara vant si nori... parca lipseste ceva, nu? Da, ploaia... lipseste ploaia... azi m-am trezit fericita... si in plus, am primit un telefon, care mi-a inseninat ziua si mai mult... o voce draga printre primele lucruri pe care le-am auzit... azi nu voi fi doborata... azi zbor... azi iubesc... azi am destula fericire sa va dau la toti... zambiti, e sambata, e toamna... e o zi noua... somnul a sters toate problemele, toate grijile si toate frustrarile... bucurati-va, profitati de lipsa lor...

...

De ce unii oameni nu pot spune ce au in gand fara sa bea? De ce unii oameni nu pot sa lucreze fara sa bea? De ce unii oamenii nu pot intelege ca fac rau cand beau? Nu mai suport betia... nu mai suport oamenii care nu gandesc, care nu traiesc in claritate... care nu pot trai fara scandal... care se cred atat de tari si smecheri... ei stiu totul, ei trebuie sa strige... ei trebuie sa comande... ei trebuie sa dicteze... care nu pot intelege nimic... carora nu le pasa de cei din jur... si beau si beau si beau... m-am saturat de scandal si tragedie... m-am saturat de Romania cu oameni distrusi de comunism, Romania cu familii destramate... unde e linistea si dragostea de care au nevoie copiii, mediul cald in care sa creasca, sa invete... sa fie educati cum sa fie la randul lor parinti, parinti buni? De ce unii uita sa fie oameni, si se poarta ca niste animale?